Ne naştem şi trăim departe de lumină,
Dar în lumină-am fost şi-acolo ne întoarcem,
Când cupa vieţii noastre ajunge-aproape plină,
Urmează legătura de beznă s-o desfacem.
Ne vom elibera, aflând ce-am ştiut cândva,
Recunoscând lumina din care am plecat,
Ne vom întoarce-acasă şi-aici noi vom putea
Să înţelegem forţa ce viaţă-n dar ne-a dat.
Cât timp ne spunem oameni, robi suntem, în sclavie,
Ţinuţi în legături ce nu pot fi văzute,
Dar dincolo de lanţuri se află cel ce ştie
Nemuritoare taine ce de-om nu pot fi ştiute.
Acel ce ne-a creat, pe noi şi-ntreaga lume,
Acela care viaţă şi moarte a-mpărţit,
Nu este o persoană, nu are chip, nici nume,
Ci este doar lumină, un soare infinit.
Din zori, de când ne naştem, şi până la apus,
Ne străduim din greu şi încercăm să strângem
Comori de-nţelepciune, să ştim tot ce s-a spus,
Şi ne-ncetat noi soarta ce o avem o plângem.
Vom trece în final de marea barieră,
Şi-abia atunci, treziţi, noi vom putea vedea
Cunoaşterea umană că-i pulbere-efemeră,
O ceaţă peste suflet, dar ne-am hrănit cu ea.
Nu vom găsi aici răspunsuri la-ntrebări,
Şi nu vom şti de unde venit-am pe pământ,
Putem însă căuta lumina-n depărtări,
Căci suntem toţi lumină, închisă-ntr-un mormânt.
