Vei uita

Când vei veni,

Mă vei privi,

Dar cine-ai fost,

Nu vei mai ști.

Superbă ființă

De lumină,

Vei străluci,

Râzând senină.

Dar nu vei ști

Că strălucești,

Ascunsă-n straie

Omenești.

Un strop de duh

Din Dumnezeu

Se-ascunde-n trup

Și-și spune „eu”.

Pentru un timp,

El va uita

Că locul lui

E-altundeva.

Căci tot ce-acum

Poate vedea,

E trupul său

Și mintea sa.

Când amintirile

Îți mor,

Tu uiți că ești

Un Creator.

Dar ai venit

Să-ți amintești,

Lumina sacră

Să-ți cinstești.

Și să înveți

Să-ți folosești,

Din nou,

Aripile cerești.

Descoperind

Ce zace-n tine,

Vei duce lumea

Spre mai bine.

Și le vei spune

Tuturor

Că ei sunt regi

În lumea lor.

Că viitoru-și

Construiesc

Prin ce vorbesc,

Fac și gândesc.

Că au puterea

De-a crea,

De a cădea,

De-a se-nălța.

Că ceea ce greșesc

Îi doare,

Căutând pedeapsă

Și iertare.

Dar nimeni

Nu îl pedepsește

Pe Dumnezeul

Ce greșește.

Doar tu,

Mic suflet întrupat,

Vei vrea tot răul

Reparat.

Și vei alege

Să-i iubești

Pe cei pe care-i

Osândești.

Toate acestea

Le vei ști,

Căci eu ți le voi

Povesti.

Promit

C-am să mă străduiesc,

Tot ce-ai uitat,

Să-ți amintesc.

My Essence

I'm here, I'm there,

I'm everywhere;

I'm in the rain,

I'm in the air.

I am before,

I am behind,

I am the beauty

Of mankind.

I am the toughness

Of the ground,

I am the softness

Of the sound.

I find myself

In every tear,

I am away

And I am near.

I am a shadow

Of the night,

I am a candle

Shining bright.

I'm in the heart

Of every thing,

The seed of life,

A quantum string.

I am a thought,

I am a feeling,

In here and now

I find my healing.

I am an endless

Memory,

My essence is

Eternity.

Alergam

Îmi amintesc că alergam

Printr-o pădure deasă,

Dar nu ştiu unde mă duceam,

Spre ce sau cine mă-ndreptam,

Fugeam, poate spre casă.

Nu ştiu decât că mă temeam

Că va fi prea târziu,

Dar înapoi nu mă uitam,

Şi doar s-ajung eu mă gândeam,

S-ajung, atâta ştiu.

Mi-aduc aminte că strângeam

În suflet disperare,

Şi parcă forţă nu aveam,

Şi doar sfârşeala o simţeam

Luptând să mă doboare.

Pe lângă mine, eu vedeam

Copaci cu trunchiuri groase,

Şi printre ei mă strecuram,

De crengi răzleţe mă loveam,

Ca săbiile scoase.

Fără oprire alergam,

Şi-n sus, cu gândul trist,

Spre cer privirea mi-o-ndreptam,

Şi cu ardoare mă rugam,

Să nu mor, să rezist.

Şi parcă locul ce-l căutam

Mereu se-ndepărta,

Dar să renunţ eu nu puteam,

Căci un pericol ce-l ştiam

Venea, se-apropia.

Din când în când mă-mpiedicam

De pietre, rădăcini,

Şi tot mai greu mă ridicam,

S-alerg din nou mă chinuiam,

Cu ochi de lacrimi plini.

Fără speranţă, mă grăbeam

Spre destinaţia mea;

Ultimul lucru ce-l făceam,

Să fiu acolo, îmi doream,

Dar sângele-mi curgea.

De neputinţă iar plângeam,

Văzând în urmă sânge,

De lacrimi drumul nu-l vedeam,

Şi în sfârşit înţelegeam:

Eu nu voi mai ajunge.

Printre copaci mă rătăceam,

Doar ei mă vor veghea;

Acum eu nu mai alergam,

Ştiam că mor, alunecam

Spre noaptea ce venea.

Floarea de colţ

Floare de colţ, floare de piatră,

În fiecare noapte-aşteaptă

În neclintirea ei măreaţă,

S-o-nvăluie a zilei ceaţă.

Se uită mândră către stele,

Dar strălucind mai mult ca ele,

O frumuseţe delicată,

Curată, albă, nepătată.

Nu trece zi fără să vrea

În faţa soarelui să stea,

Strângând încet între petale

Lumini şi umbre-adânci şi pale.

Din locul său, pe colţ de stâncă,

Privirea-n juru-i şi-o aruncă,

Nădăjduind, visând, sperând,

Tot împletind gând după gând.

Nu are-n lume-asemănare,

Dar e captivă-n închisoare,

Căci stâncile o protejează,

Dar lângă cer o izolează.

Nici un viteaz culegător

Nu vine înspre ea cu dor,

Rănit de pietre ca de spini,

Orbit de ploaia de lumini.

Floare de colţ, minune rece,

Tăcută viaţa şi-o petrece

În nesfârşită aşteptare,

Între dorinţă şi visare.

Ea ştie că va fi o zi

Când soarta şi-o va împlini,

Şi din puternica cetate

Va izbucni spre libertate.

Un vultur falnic şi semeţ

Şi-o va dori cu orice preţ,

Iar forţa ei nu-l va speria,

Şi va zbura până la ea.

O piedică nu îl opreşte

Decât pe cel ce nu-ndrăzneşte;

Floarea de colţ o va culege

Ca pe-o regină, doar un rege.

Secretul visului

Când deschidem prima dată

Ochii în această lume,

Sufletul şi trupul nostru

Se-mpletesc într-o minune.

După truda unei zile,

Obosiţi, noi adormim;

Atunci sufletu-şi ia zborul,

Iar noi nici măcar nu ştim.

El se-ntoarce în lumină,

Căci de-acolo a venit,

Se ridică şi pluteşte

În abisul infinit.

Însă el nu uită corpul

Care i-a fost dăruit,

Fiind legat mereu de-acesta

Prin cordonul de argint.

Trupul care ne îmbracă,

Moare fără-a respira;

Tot aşa sufletul nostru

Merge noaptea-n lumea sa.

Iară noi, căzând în somnul

Dulce şi odihnitor,

Facem o călătorie

Pe tărâmul viselor.

Şi visăm, în lumi ciudate

Trăim sute de-ntâmplări,

Pe când sufletele noastre

Zboară-n vaste depărtări.

Ne trezim iar dimineaţa,

Fiind convinşi că am visat;

Până să ne dăm noi seama,

Sulfletul s-a-napoiat.

El s-a-ntors pe nesimţite,

S-a unit din nou cu trupul,

Ca-ntr-un număr de magie,

Fără să aflăm noi trucul.

Visul e o amăgire,

Este doar un paravan,

O cortină după care

Să-ncerci să te uiţi e-n van.

Visele din timpul nopţii

Sunt doar simple diversiuni,

Nişte filme regizate,

Doar colecţii de minciuni.

Visu-i tot ce-n mintea noastră

Mai rămâne la final,

Ca să nu mai ştim noi cine

Joacă rolul principal.

Zborul sufletului nostru

Fără corpul material

E o taină interzisă,

Un mister esenţial.

Crystal child

Crystal child,

So sweet and wild,

You’ll be here

For a while.

Asking me

To set you free,

You’ll bring joy

And harmony.

Crystal clear,

To me so dear,

The purest soul

Is flying near.

Sparkling light

In the night,

On the earth

You’ll shine so bright!

Little wonder,

Up and under,

Watching me

Beyond the border!

Like a star,

But not so far,

You heal the sky

Of every scar.

Angel wings,

A bell that rings,

You want to tell

So many things!

How could I

Not hear your cry,

When you come,

Just passing by?

On the shore,

At my door,

You have to wait

A little more.

You’ll be born,

And you’ll be grown,

But I can’t do that

On my own.

Help me now,

From the bow,

Find my twin flame

Soon, somehow!

Only then,

And only when

We are two,

You’ll be a man!

Şi dacă

Şi dacă nimeni n-ar mai fi,

Ar fi doar străzile pustii,

Şi soarelui i-ar mai zâmbi

Doar pietrele în zori de zi.

Şi dacă oamenii-ar pleca,

Cu toţii pe o altă stea,

Doar liniştea ar mai striga,

Pereţii goi ar asculta.

Şi dacă toţi am adormi

O oră-ntreagă-n plină zi,

Oraşele ar amorţi,

Iar viaţa lor s-ar ofili.

Şi dacă noi ne-am înălţa

O zi la cer şi am zbura,

Pământul  l-am elibera

De greutatea ce-l strivea.

Şi dacă noaptea n-ar veni,

Atunci căldura ne-ar topi,

Toţi râuri care curg am fi,

Şi cu oceanul ne-am uni.

Şi dacă vântul ar sufla,

Iar oamenii ar îngheţa,

Nici umbrele nu s-ar mişca,

Ar stăpâni doar iarna grea.

Şi dacă veşnic am trăi,

Şi nemurire am primi,

Noi niciodată nu am şti

Ce-ar fi atunci când n-am mai fi.

Adevărul ascuns

Partea nevăzută a adevărului

se ascunde

în spatele percepţiei.

Nu o vedem,

dar ştim că există.

Înaintăm ca nişte orbi,

păşind în necunoscut,

sperând că am nimerit

interpretarea corectă.

Implorăm adevărul ascuns

să ni se arate.

Uneori, el răspunde chemării noastre,

iar înţelegerea apare,

scăldându-ne într-un ocean de pace.

Totul devine transparent,

iar alegerile sunt clare.

Dacă nu reuşim să îl înduplecăm,

adevărul refuză să se arate

şi rămâne în umbră.

Încercăm să ne răzbunăm pe el,

îi cerem socoteală,

şi ne pare nedrept că a ales

să rămână invizibil.

Îi simţim aripile negre

atingându-ne vieţile.

El are un motiv concret şi real

să rămână ascuns,

dar necunoscut pentru noi.

Dacă nu îl aflăm,

strângem în suflet nori,

ce cad în ploaie

sub formă de „de ce?”

Dar umbrela sufletului se deschide

şi ne protejează.

Suntem întotdeauna protejaţi,

dar trebuie să credem cu tărie.

Paşii noştri făcuţi în gol,

printre incertitudini şi „de ce?”,

creează o cale de lumină.

Este propriul nostru drum,

căruia numai noi

îi dăm strălucire.

Şi orice loc, oricât de întunecat,

poate deveni plin

de lumina noastră.

Avem impresia greşită

că numai soarele are puterea

de a alunga întunericul.

Dar fiecare dintre noi

este propriul lui soare,

răspândindu-şi razele dincolo de orizont,

până când nu mai rămâne

nici un colţ de suflet

rece şi însingurat.

Avem cu toţii puterea soarelui

şi suntem farul drumului nostru.

Deşi adevărul ascuns

va rămâne acolo,

în emisfera lui întunecată,

el nu va avea nici o putere.

În solitudinea lui îngheţată,

se va simţi părăsit şi învins.

Lumina acţiunilor noastre

ne va conduce

dincolo de regatul pustiu

al adevărului ascuns.

Lumina

Ne naştem şi trăim departe de lumină,

Dar în lumină-am fost şi-acolo ne întoarcem,

Când cupa vieţii noastre ajunge-aproape plină,

Urmează legătura de beznă s-o desfacem.

Ne vom elibera, aflând ce-am ştiut cândva,

Recunoscând lumina din care am plecat,

Ne vom întoarce-acasă şi-aici noi vom putea

Să înţelegem forţa ce viaţă-n dar ne-a dat.

Cât timp ne spunem oameni, robi suntem, în sclavie,

Ţinuţi în legături ce nu pot fi văzute,

Dar dincolo de lanţuri se află cel ce ştie

Nemuritoare taine ce de-om nu pot fi ştiute.

Acel ce ne-a creat, pe noi şi-ntreaga lume,

Acela care viaţă şi moarte a-mpărţit,

Nu este o persoană, nu are chip, nici nume,

Ci este doar lumină, un soare infinit.

Din zori, de când ne naştem, şi până la apus,

Ne străduim din greu şi încercăm să strângem

Comori de-nţelepciune, să ştim tot ce s-a spus,

Şi ne-ncetat noi soarta ce o avem o plângem.

Vom trece în final de marea barieră,

Şi-abia atunci, treziţi, noi vom putea vedea

Cunoaşterea umană că-i pulbere-efemeră,

O ceaţă peste suflet, dar ne-am hrănit cu ea.

Nu vom găsi aici răspunsuri la-ntrebări,

Şi nu vom şti de unde venit-am pe pământ,

Putem însă căuta lumina-n depărtări,

Căci suntem toţi lumină, închisă-ntr-un mormânt.

Şi totuşi, ştim

Ne aflăm într-un cub

cu trei feţe transparente

şi trei acoperite.

Cineva a hotărât pentru noi

ce putem vedea

şi ce rămâne ascuns.

Vedem într-o parte cerul,

într-o parte pământul,

iar în cealaltă parte curge timpul,

monoton,

într-o singură direcţie.

Totul ar fi minunat,

incredibil de frumos.

Dar rămân trei părţi întunecate,

inaccesibile pentru creatura

numită OM.

Şi poate că sunt chiar mai multe,

dar câte, nu ştim.

Suntem condamnaţi

să ştim

atât de puţin!

Ştim că suntem aici,

prizonieri fără voia noastră.

Ştim că unii dintre noi iubesc viaţa, iar alţii nu,

dar cei mai mulţi sunt

indiferenţi.

Şi poate că aşa-i cel mai bine.

Suntem prinşi într-o horă,

înlănţuiţi,

şi trebuie să terminăm dansul

întregi, necălcaţi în picioare.

Dacă ne oprim şi întrebăm:

De ce dansăm?

ceilalţi vor trece peste noi

fără milă, ca hoardele barbare.

Şi atunci e mai bine să nu ne oprim,

să nu întrebăm.

Şi totuşi, vedem

că zilele se scurg

ca nisipul printre degete,

şi rămân pentru totdeauna

în partea de jos a clepsidrei.

Şi totuşi, auzim

numărătoarea inversă,

care începe în fiecare zi,

amintindu-ne că suntem

tot mai aproape de punctul zero.

Şi totuşi, ştim

că va veni o zi

când vom sparge cubul,

şi vom ajunge

acolo unde nu ne lovim de faţete întunecate,

acolo unde bate inima sufletului.

Infinitul se apropie,

deşi este aici demult,

nevăzut.

Sufletele sunt înşirate ca perlele

pe o salbă de la minus la plus infinit.