Prin umbre de spaţiu şi neguri de timp,
Urcăm fiecare al vieţii Olimp;
Şi cât vezi cu ochii, în viitor,
Sunt alţii asemeni, cu muntele lor.
Sunt unii ce urcă aproape în fugă,
Cărarea sub ei încercând s-o distrugă,
Iar cei care urcă puţin mai încet,
Se uită în urmă, cuprinşi de regret.
Urcuşul acesta e-un drum solitar,
Şi nu sunt mai multe cu-acelaşi tipar;
Îţi ţin companie colegi de voiaj,
Dar singur iei cârma când faci un viraj.
Mergând pe străduţe, când drumul e drept,
Ai crede că totuşi iei muntele-n piept?
El pleacă din tine, din inima ta,
Chiar fără să ştii, începi a-l urca.
Prăpăstii te sperie, popasuri te-mbie;
Ai vrea, mai degrabă, un ghid care-l ştie;
Dar ghizi nu mai sunt pe cărarea de munte,
Găseşti însă-n iarbă indicii mărunte.
O piatră uitată de alt trecător,
Te-nvaţă să-ţi iei şi tu al tău zbor;
Găseşti crengi uscate şi crengi înflorite,
Iar stropul de rouă spre cer te trimite.
Secretul e-acesta: să-nveţi să priveşti,
Căci tot ce e-n cale te-ajută să creşti.
Nu-ţi duce privirea, când urci, doar în jos,
Pierzând, din excursie, ce e mai frumos!
Când vârful de munte l-atingi, în sfârşit,
Să ai amintirea unui drum fericit!
Pe culme eşti singur de vrei să fii primul,
Iar tot ce-ţi rămâne e teama şi chinul.
Urcuşul e gata şi nu-l vei relua,
Va fi prea târziu să mai poţi visa;
Gândeşte-te-acum, cât încă mai mergi,
De vrei amintirea s-o ai sau s-o ştergi!
Împrăştie ceaţa şi uită-te bine:
Priveşte în jur, ia totul cu tine!
Sunt daruri pe drum, şi ele aşteaptă
Să-ţi dea ajutor când urci câte-o treaptă!
