Inimi de hârtie

 

                                (Photo by Dawson Toth from FreeImages)

Pentru ca tragediile istoriei să nu se mai repete!

E-o zi senină-ntre atâtea zile,

Care se nasc și se sfârșesc docile,

Dar pentru noi azi se oprește timpul,

Căci calendarul nu mai are file.

Suntem prezenți, dar suntem și departe,

Pe puntea dintre viață către moarte,

În timp ce Providența, neclintită,

Cu dărnicie ultimele clipe-mparte.

În trenul morții am urcat, fără scăpare,

Cu amintirile rămase prin sertare,

În drum spre nicăieri gonind prin ploi,

Cu sufletul curat și mâinile murdare.

Încovoiați de gol și de durere,

Nu știm decât să plângem în tăcere,

Căci inimile noastre de hârtie

Au obosit să bată și să spere.

Nu știu nici eu și nici ceilalți o mie,

Doar valuri într-o mare cenușie,

Că nu va mai rămâne decât scrumul,

Arzând din inimile de hârtie.

Ce-am fost? Ce-a fost a mea călătorie,

Prea scurtă în întinsa veșnicie?

Oare puteam să-aleg o altă soartă?

Nu știe inima-mi flămândă și pustie.

De ce lumina s-a aprins în ochii mei?

De ce mi-ai dat o viață doar ca să mi-o iei?

Nu-i nimeni să audă, să-mi răspundă,

În cer sunt doar ochi orbi ca și ai mei.

În pas de marș aproape am ajuns,

E-un loc ce-i liniștit, dar râde pe ascuns,

Căci ne va înghiți în burta-i neagră,

Nu vom mai fi nimic pân’ la apus.

Și azi, această tristă înserare

Va fi un ultim dar al lumii ce dispare

Doar pentru noi, cei care tot mai credem

Că oamenii n-au suflete de fiare.

Dar oameni suntem noi, și nu sunt toți,

Ne-au luat tot ce-am avut, ca niște hoți

Și clocotesc de ură și blesteme,

Căci zeului cruzimii, să i te-mpotrivești, tu poți?

Ne-au transformat din ființe în neființe,

Au frânt destine, trupuri și voințe,

Dar nu credeau că-n condamnarea noastră

Sunt scrise-n sânge ale lor sentințe.

Va trece uraganul, iar vântul se va stinge,

Însă acum din nori cenușa noastră ninge;

Va arde-o lume și se va naște alta,

Dar noi nu vom mai fi când binele învinge.

Acum, aici și pentru totdeauna,

Se va sfârși durerea și minciuna,

Căci în curând, pe aripi de-ntuneric,

Pe cerul trist vom fi doar noi și luna.

Blestemul cioburilor

Foto: adevaruldespredaci.ro

Călcând pe brazde răscolite,

Strivim sub paşi oale ciobite;

Indiferenţi la plânsul lor,

Noi ne-ndreptăm spre viitor!

Se-aşterne praful strat cu strat

Şi tot ce-a fost e-acum uitat;

Se-aşterne praful şi uitarea,

Dar mult mai tristă-i nepăsarea!

Călcăm pe tot ce-a existat

Şi sfărâmăm ce s-a păstrat,

Cu disperare nimicim

Comoara ce o moştenim.

Dar cioburile vor striga,

Durerea îşi vor răzbuna,

Iar cei ce nu le-aud, grăbiţi,

De-acest blestem vor fi loviţi!

Din tot ce astăzi se ridică,

Fără temei şi fără frică,

Nimic întreg nu va mai fi

Şi toate se vor prăbuşi!

Ce e acum frumos şi viu

Va fi de mâine doar pustiu,

Iar lumea noastră ideală

Va fi-n curând o lume goală!

Maşina timpului se-ndreaptă

Spre-o nouă zi ce ne aşteaptă;

Va ninge praf peste noi toţi

Şi vom cădea, zdrobiţi, sub roţi!

De cioburi suntem blestemaţi

Să fim şi noi, la fel, uitaţi!

E mai uşor să le-aruncăm

Decât ce spun, să ascultăm!

De-am încerca să le-auzim

Am fi bogaţi, dar noi nu ştim,

Iar ele plâng adânc strivite,

Cu tainele ne-mpărtăşite!

Roza cu şase petale (I)

Catedrala din Chartres – labirintul şi roza cu şase petale în centru

Lumina blândă-n zori de zi

Ne-aduce fericire,

Un ultim dar ce-l vom primi

Şi-o ultimă privire;

De mâine, noi nu vom mai fi

Decât în amintire.

Suntem cathari şi-am fost trimişi

La moarte azi pe rug,

Numiţi eretici şi proscrişi

De un tiran prea crud

Şi-am preferat să fim ucişi,

Căci cei ce cred, nu fug.

În sufletele noastre-avem

Credinţă în iubire,

Să ducem mai departe vrem

Această moştenire,

Dar unii cred că-i un blestem

Şi cere ispăşire.

Ei s-au simţit ameninţaţi

De calea ce-o urmăm,

Ştiind că suntem ascultaţi

Când singuri ne rugăm,

Căci fiind în suflete curaţi,

Pe Domnu-l bucurăm.

N-avem nevoie-aici de ei

Să cumpere iertarea;

Cum ai putea cuiva să-i iei

În ceruri apărarea,

Când doar averi şi banii grei

Îţi satură-aşteptarea?

Am fost cu toţii condamnaţi

De oameni care-n piept

Nu au iubire pentru fraţi,

Nici milă sau respect;

Pe mâini de sânge sunt pătaţi,

Crezând că-i drumul drept.

Iar noi, cei care am trăit

Prin legile iubirii,

Doar ură-n suflet le-am trezit,

Iar flacăra-nvrăjbirii

Atât de mult i-a stăpânit,

Că ne-au sortit pieirii.

De când pe lume noi ne ştim,

Prin viaţă am trecut

Fiind învăţaţi să îi iubim

Pe cei ce n-au ştiut

Că darul nostru ce-l primim

E binele făcut.

Nu am aflat nici până-acum

De fapt ce am greşit,

Iar ei un singur lucru spun,

Că am păcătuit,

Dar n-au un adevăr mai bun

Cu noi de-mpărtăşit.

În numele credinţei lor,

Ei au scăldat în sânge,

Lipsiţi de milă, un popor

Ce rănile îşi plânge,

Dar n-au ştiut că nu-i uşor

Un spirit a înfrânge.

Orbiţi de ură şi venin,

Spre rug ei ne îndreaptă,

Dar nu ne temem să murim,

Ştiind că ne aşteaptă

Doar bucurii şi cer senin

Mai sus de-această treaptă.

Se-nalţă flăcările-n zbor,

Dar noi păstrăm tăcerea,

Căci toate vin, trăiesc şi mor

Şi astfel şi durerea,

Iar blândul nostru Creator

Ne va-ntări puterea.

Am fi putut să ne salvăm,

De viaţă s-avem parte,

Dar am decis să ne păstrăm

Credinţa mai departe,

Iar ei, văzând că nu cedăm,

Ne-au condamnat la moarte.

Şi nici măcar n-au înţeles

Scripturile lor sfinte

Şi nici iubire n-au cules

Din multe-nvăţăminte,

Dar noi, prin moarte am ales

Să mergem înainte.

Credinţa noi ne-o apărăm

Şi n-o lăsăm să piară;

Începem toţi să ne rugăm,

Încet, ultima oară,

Din iadul ce îl îndurăm

Şi care ne-nconjoară.

Cu sufletul închipuind,

Şi fără gând de jale,

O roză într-un labirint,

Vedem şase petale,

Ce fiecare, strălucind,

Arată câte-o cale.

Continuare: Roza cu şase petale (II)