Şi totuşi, ştim

Ne aflăm într-un cub

cu trei feţe transparente

şi trei acoperite.

Cineva a hotărât pentru noi

ce putem vedea

şi ce rămâne ascuns.

Vedem într-o parte cerul,

într-o parte pământul,

iar în cealaltă parte curge timpul,

monoton,

într-o singură direcţie.

Totul ar fi minunat,

incredibil de frumos.

Dar rămân trei părţi întunecate,

inaccesibile pentru creatura

numită OM.

Şi poate că sunt chiar mai multe,

dar câte, nu ştim.

Suntem condamnaţi

să ştim

atât de puţin!

Ştim că suntem aici,

prizonieri fără voia noastră.

Ştim că unii dintre noi iubesc viaţa, iar alţii nu,

dar cei mai mulţi sunt

indiferenţi.

Şi poate că aşa-i cel mai bine.

Suntem prinşi într-o horă,

înlănţuiţi,

şi trebuie să terminăm dansul

întregi, necălcaţi în picioare.

Dacă ne oprim şi întrebăm:

De ce dansăm?

ceilalţi vor trece peste noi

fără milă, ca hoardele barbare.

Şi atunci e mai bine să nu ne oprim,

să nu întrebăm.

Şi totuşi, vedem

că zilele se scurg

ca nisipul printre degete,

şi rămân pentru totdeauna

în partea de jos a clepsidrei.

Şi totuşi, auzim

numărătoarea inversă,

care începe în fiecare zi,

amintindu-ne că suntem

tot mai aproape de punctul zero.

Şi totuşi, ştim

că va veni o zi

când vom sparge cubul,

şi vom ajunge

acolo unde nu ne lovim de faţete întunecate,

acolo unde bate inima sufletului.

Infinitul se apropie,

deşi este aici demult,

nevăzut.

Sufletele sunt înşirate ca perlele

pe o salbă de la minus la plus infinit.