Gaia

De ani şi ani,

Ea ne veghează;

Când noi dormim,

Rămâne trează.

Noi nu simţim,

Dar ea trăieşte

La fel ca noi,

Şi ne iubeşte!

Când suferim,

Ea se-ntristează;

Când noi vibrăm,

Şi ea vibrează.

Când noi vorbim,

Ea ne ascultă,

De-i gând frumos,

Sau de-i insultă.

Când o-ntrebăm,

Ea ne răspunde,

Şi-ncet în suflet

Ne pătrunde.

Când o lovim,

Simte durerea,

Dar tot ce strigă

E tăcerea.

O chinuim,

Dar ea nu plânge;

Pe toţi în braţe

Ea ne strânge.

Iar când uităm

Că ea există,

Ea nu ne ceartă,

E doar tristă.

Nu ne vorbeşte

În cuvinte;

Prin flori, de ea

Ne-aduce-aminte.

Prin vânt,

Cutremur şi furtună,

Ne cere doar

O vorbă bună.

Prin fructele

Ce le culegem,

Ne-ndeamnă

Să o înţelegem.

Din trupul ei,

Ea ne hrăneşte;

De n-ar fi ea,

Nimic n-ar creşte.

Ea ştie doar

Să dăruiască;

Dar ştie omul

Să primească?