Trezeşte-te!

Chiar crezi că dacă te-ai născut,
Este de-ajuns a respira?
Şi dacă lumea ai văzut,
Nu mai există altceva?

Şi ce rost are să trăieşti
De azi pe mâine şi poimâine,
C-un singur gând: să te hrăneşti,
Să pui pe masă înc-o pâine?

Şi ce rost are să primeşti
Un corp de lut şi-o viaţă-n dar,
Când tu pe toată-o iroseşti,
Trăind în gol şi în zadar?

Nu te-ai gândit că eşti aici
Să foloseşti ce ai primit,
Că trebuie să te ridici,
Să faci ceva deosebit?

Aş da orice să reuşeşti
Să vezi ce ai putea să faci,
Din somn adânc să te trezeşti,
Şi să începi să nu mai taci!

Chiar de-i puţin, şi tot e mult,
Măcar să-ţi pui o întrebare:
“Aud o lume, dar ascult
Ce-mi spune sufletul meu oare?”

Un glas te strigă cu ecou,
Adânc în tine îngropat,
E timpul să-l auzi din nou,
Căci până-acum l-ai neglijat!

Când vremea unei flori va trece,
Petalele îi vor cădea,
Iar amintirea-i se va şterge,
Şi poţi şi tu să mori ca ea.

Dar ai o altă variantă,
Ce poate fi de tine-aleasă,
Căci eşti un om, şi nu o plantă,
Ce moare-ncet când e culeasă.

Şi dacă te gândeşti mai bine,
Nu e târziu să poţi schimba,
Pentru ceilalţi şi pentru tine,
Ce-i important în viaţa ta.

Natura te-a născut ca fiinţă
Sublimă şi desăvârşită,
Ai gând, raţiune şi voinţă,
Dar stă în praf, nefolosită!

Mă doare sufletul amar,
Să văd atâtea vieţi pierdute,
Aş vrea să fie un coşmar,
Să văd conştiinţe renăscute!

Refuz să cred că n-au rămas
Şi oameni care drepţi pot sta,
Când fiecare s-a retras,
Ca piept cu viaţa să nu dea!

E trist şi chiar ar fi păcat
Să pierdem clipă după clipă,
Să creadă cel ce ne-a creat
Că a făcut cu noi risipă!