Ne aflăm într-un cub
cu trei feţe transparente
şi trei acoperite.
Cineva a hotărât pentru noi
ce putem vedea
şi ce rămâne ascuns.
Vedem într-o parte cerul,
într-o parte pământul,
iar în cealaltă parte curge timpul,
monoton,
într-o singură direcţie.
Totul ar fi minunat,
incredibil de frumos.
Dar rămân trei părţi întunecate,
inaccesibile pentru creatura
numită OM.
Şi poate că sunt chiar mai multe,
dar câte, nu ştim.
Suntem condamnaţi
să ştim
atât de puţin!
Ştim că suntem aici,
prizonieri fără voia noastră.
Ştim că unii dintre noi iubesc viaţa, iar alţii nu,
dar cei mai mulţi sunt
indiferenţi.
Şi poate că aşa-i cel mai bine.
Suntem prinşi într-o horă,
înlănţuiţi,
şi trebuie să terminăm dansul
întregi, necălcaţi în picioare.
Dacă ne oprim şi întrebăm:
De ce dansăm?
ceilalţi vor trece peste noi
fără milă, ca hoardele barbare.
Şi atunci e mai bine să nu ne oprim,
să nu întrebăm.
Şi totuşi, vedem
că zilele se scurg
ca nisipul printre degete,
şi rămân pentru totdeauna
în partea de jos a clepsidrei.
Şi totuşi, auzim
numărătoarea inversă,
care începe în fiecare zi,
amintindu-ne că suntem
tot mai aproape de punctul zero.
Şi totuşi, ştim
că va veni o zi
când vom sparge cubul,
şi vom ajunge
acolo unde nu ne lovim de faţete întunecate,
acolo unde bate inima sufletului.
Infinitul se apropie,
deşi este aici demult,
nevăzut.
Sufletele sunt înşirate ca perlele
pe o salbă de la minus la plus infinit.
