Urcând muntele

Prin umbre de spaţiu şi neguri de timp,

Urcăm fiecare al vieţii Olimp;

Şi cât vezi cu ochii, în viitor,

Sunt alţii asemeni, cu muntele lor.

Sunt unii ce urcă aproape în fugă,

Cărarea sub ei încercând s-o distrugă,

Iar cei care urcă puţin mai încet,

Se uită în urmă, cuprinşi de regret.

Urcuşul acesta e-un drum solitar,

Şi nu sunt mai multe cu-acelaşi tipar;

Îţi ţin companie colegi de voiaj,

Dar singur iei cârma când faci un viraj.

Mergând pe străduţe, când drumul e drept,

Ai crede că totuşi iei muntele-n piept?

El pleacă din tine, din inima ta,

Chiar fără să ştii, începi a-l urca.

Prăpăstii te sperie, popasuri te-mbie;

Ai vrea, mai degrabă, un ghid care-l ştie;

Dar ghizi nu mai sunt pe cărarea de munte,

Găseşti însă-n iarbă indicii mărunte.

O piatră uitată de alt trecător,

Te-nvaţă să-ţi iei şi tu al tău zbor;

Găseşti crengi uscate şi crengi înflorite,

Iar stropul de rouă spre cer te trimite.

Secretul e-acesta: să-nveţi să priveşti,

Căci tot ce e-n cale te-ajută să creşti.

Nu-ţi duce privirea, când urci, doar în jos,

Pierzând, din excursie, ce e mai frumos!

Când vârful de munte l-atingi, în sfârşit,

Să ai amintirea unui drum fericit!

Pe culme eşti singur de vrei să fii primul,

Iar tot ce-ţi rămâne e teama şi chinul.

Urcuşul e gata şi nu-l vei relua,

Va fi prea târziu să mai poţi visa;

Gândeşte-te-acum, cât încă mai mergi,

De vrei amintirea s-o ai sau s-o ştergi!

Împrăştie ceaţa şi uită-te bine:

Priveşte în jur, ia totul cu tine!

Sunt daruri pe drum, şi ele aşteaptă

Să-ţi dea ajutor când urci câte-o treaptă!