Dar şi-n deşerturi fără apă,
Înţelepciune adunând
Ca tainele să le priceapă.
El este veşnic căutătorul,
În lumea asta ne-mplinit,
Şi strigă-n sufletul lui dorul
De-a se topi în infinit.
Iar el răspunde la chemare,
Vrând focul să îl potolească,
Şi viaţa lui e o căutare,
Luptând menirea să-şi găsească.
Încearcă zilnic o cărare,
Un călător mereu fiind,
Dar pleacă de pe fiecare,
Spre altele ce se deschid.
E-nvins de firea omenească,
Dezamăgit şi obosit,
Dar n-are timp să se oprească
In drumul lui fără sfârşit.
El face totuşi un popas
Şi se aşează-ncet pe iarbă,
Visând la cât i-a mai rămas
Din marea fără fund să soarbă.
Dar timpul îl avertizează,
Forţându-l iar să se ridice,
Căci un alt drum, mai lung, urmează,
De vrea mistere să-şi explice.
Cutreierând în lung şi-n lat
O lume searbădă şi seacă,
Pământul când s-a terminat,
El n-a găsit răspuns să-i placă.
Atunci şi-a îndreptat privirea
Spre locul unde n-a căutat,
Şi a intrat, găsind ieşirea
Din lumea care l-a trădat.
Acolo unde a ajuns,
Erau comori de-nţelepciune,
Făgăduindu-i un răspuns
La întrebările ce-şi pune.
A hotărât atunci să-ncheie
Căutările în van, departe,
Ţinând în mâna sa o cheie
La fiecare uşă-n parte.
El a-nţeles că-n exterior
E-un drum greşit şi înfundat,
Şi orice lucru, mai uşor,
Căutând în sine l-a aflat.
