Când în lume m-am născut,
Eu lumina mi-am pierdut;
Când în trup m-am îmbrăcat,
Eu menirea mi-am uitat.
Sunt pierdut, mă simt
stingher,
Prea departe de-al meu cer;
Întunericul mă-apasă,
Am uitat drumul spre casă.
Nu mai ştiu de ce-am plecat
Într-un loc îndepărtat,
Plin de ură şi minciună,
Şi nu-i nimeni să îmi
spună.
Ieri eram în paradis,
Astăzi m-am trezit din vis;
Sunt un om la fel ca toţi,
Rob al nemiloasei sorţi.
Când un corp eu am primit,
Sclavul lui am devenit
Şi îi dau orice îmi cere,
Alergând după plăcere.
Învelişul de pământ
Se va spulbera curând!
Dincolo de trup şi nume,
Mie ce îmi mai rămâne?
Am venit să înţeleg
Că un om nu e întreg
Când dorinţa îl orbeşte,
Iar de suflet nu-ngrijeşte.
Minte, suflet, corp şi
gând,
Toate ale mele sunt;
Iar atunci când uit vreuna,
Se dezlănţuie furtuna!
Sufletul, comoara mea,
Nu îl pot abandona,
Căci uitarea îl răneşte
Şi, încet, se ofileşte.
El mă strigă zi de zi,
Spre a îmi reaminti
Să nu-ncerc să preţuiesc
Doar ce-i trecător, lumesc.
Cine sunt, poate nu ştiu,
Însă nu e prea târziu
Să văd lumea ca un tot,
Să ajut aşa cum pot.
Dincolo de trupul meu
Este tot un Dumnezeu,
Ce se chinuie şi plânge
Când durerea îl înfrânge.
Fiecare e o stea,
Dar cu toţii vom uita!
Dacă ne vom sprijini,
Ne putem reaminti!
Facem parte dintr-un
joc,
Dar nu unul de noroc;
Suntem suflete surori,
Toţi suntem câştigători!
Vizitează şi blogul Carti de Lumina: http://cartidelumina.wordpress.com/
