Te-ai transformat în luni
şi ani,
Apoi în zile iarăşi,
Mi-ai fost şi prieten, şi
duşman,
Nedespărţiţi tovarăşi.
Am încercat să te opresc
Când oboseam prea tare,
Dar zilele nu se-odihnesc,
Ele se nasc să zboare.
În loc să stai,
să-ncetineşti,
Erai tot mai grăbit;
Când nu puteam să mai păşesc,
Aproape m-ai silit.
Nu te-ai milostivit deloc
De ruga mea fierbinte
Şi, neatins de ploi şi foc,
Curgeai mereu nainte.
Nici fericirea ce-o
simţeam,
Fugară, câteodată,
Nu te putea îndupleca
Să nu mi-o iei pe toată.
Am fost momente când am
vrut
Să fac dintr-o secundă
Un nou şi veşnic început,
Ca timpul să-l ascundă.
Dar nici atunci nu ţi-ai
plecat
Privirile spre mine
Şi, neclintit, te-ai
îndreptat
Spre ziua care vine.
Nici bucuria, nici regretul
Nu ţi-au schimbat mişcarea;
Mereu, încetul cu încetul,
Ţi-ai ascultat chemarea.
În sufletu-mi eu însă ştiu
De ce nu te-ai oprit:
N-ai vrut să laşi pe mai
târziu
Tot ce mi-ai pregătit.
Dacă o zi ar fi rămas
Mai mult să poposească,
Ar fi luat locul unui ceas
Din curgerea firească.
Şi niciodată nu poţi şti
În ce minut se-ascunde
Iubirea ce n-o poţi găsi,
În viaţa ta, niciunde.
Să ai încredere în timp
Ca într-un prieten drag,
Ce te-nsoţeşte dăruind
Secundele şirag!
Vizitează şi blogul Cărţi de Lumină: http://cartidelumina.wordpress.com/
