Ochii în această lume,
Sufletul şi trupul nostru
Se-mpletesc într-o minune.
După truda unei zile,
Obosiţi, noi adormim;
Atunci sufletu-şi ia zborul,
Iar noi nici măcar nu ştim.
El se-ntoarce în lumină,
Căci de-acolo a venit,
Se ridică şi pluteşte
În abisul infinit.
Însă el nu uită corpul
Care i-a fost dăruit,
Fiind legat mereu de-acesta
Prin cordonul de argint.
Trupul care ne îmbracă,
Moare fără-a respira;
Tot aşa sufletul nostru
Merge noaptea-n lumea sa.
Iară noi, căzând în somnul
Dulce şi odihnitor,
Facem o călătorie
Pe tărâmul viselor.
Şi visăm, în lumi ciudate
Trăim sute de-ntâmplări,
Pe când sufletele noastre
Zboară-n vaste depărtări.
Ne trezim iar dimineaţa,
Fiind convinşi că am visat;
Până să ne dăm noi seama,
Sulfletul s-a-napoiat.
El s-a-ntors pe nesimţite,
S-a unit din nou cu trupul,
Ca-ntr-un număr de magie,
Fără să aflăm noi trucul.
Visul e o amăgire,
Este doar un paravan,
O cortină după care
Să-ncerci să te uiţi e-n van.
Visele din timpul nopţii
Sunt doar simple diversiuni,
Nişte filme regizate,
Doar colecţii de minciuni.
Visu-i tot ce-n mintea noastră
Mai rămâne la final,
Ca să nu mai ştim noi cine
Joacă rolul principal.
Zborul sufletului nostru
Fără corpul material
E o taină interzisă,
Un mister esenţial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu