Floarea de colţ

Floare de colţ, floare de piatră,

În fiecare noapte-aşteaptă

În neclintirea ei măreaţă,

S-o-nvăluie a zilei ceaţă.

Se uită mândră către stele,

Dar strălucind mai mult ca ele,

O frumuseţe delicată,

Curată, albă, nepătată.

Nu trece zi fără să vrea

În faţa soarelui să stea,

Strângând încet între petale

Lumini şi umbre-adânci şi pale.

Din locul său, pe colţ de stâncă,

Privirea-n juru-i şi-o aruncă,

Nădăjduind, visând, sperând,

Tot împletind gând după gând.

Nu are-n lume-asemănare,

Dar e captivă-n închisoare,

Căci stâncile o protejează,

Dar lângă cer o izolează.

Nici un viteaz culegător

Nu vine înspre ea cu dor,

Rănit de pietre ca de spini,

Orbit de ploaia de lumini.

Floare de colţ, minune rece,

Tăcută viaţa şi-o petrece

În nesfârşită aşteptare,

Între dorinţă şi visare.

Ea ştie că va fi o zi

Când soarta şi-o va împlini,

Şi din puternica cetate

Va izbucni spre libertate.

Un vultur falnic şi semeţ

Şi-o va dori cu orice preţ,

Iar forţa ei nu-l va speria,

Şi va zbura până la ea.

O piedică nu îl opreşte

Decât pe cel ce nu-ndrăzneşte;

Floarea de colţ o va culege

Ca pe-o regină, doar un rege.