În rai

Se strâng picături de linişte-adâncă

Pe fruntea ta rece şi tremurândă

Şi cad implacabil, apăsător,

Dar inima-i surdă la plânsetul lor.

Nu vezi înţeles şi nu vezi lumină

Când totu-i în jur irosire deplină,

Dar ştii că un sens se ascunde, tăcut;

De nu-l cauţi, rămâne necunoscut.

Te simţi prizonier, eşti orb, eşti legat,

Nu ştii ce e fals, ce-i adevărat;

Dar însăşi căutarea te-aduce la mal

Când vrei să descoperi ce e real.

Lumina pătrunde, acum fără umbră,

Pe o cărare ce încă e strâmtă,

Iar viaţa trimite chemări nerostite

Care se luptă să fie simţite.

Din praful ce-adoarme, căzând pe pământ,

Rămas din cenuşa propriului gând,

Se naşte şi creşte la tine-n fiinţă,

Tulburătoare, o nouă dorinţă.

Simţi raze de aur, culorile vii

Te-mbracă în zâmbet şi nu-l poţi opri,

Căci inima-ţi cântă, se-mbată, se-aprinde,

De jocul iluziei când se desprinde.

Şi nu mai asculţi baladele triste

Ce te însoţeau şi ziua, şi-n vise,

Nu-i mai dăruieşti iar minţii puterea,

Căci ştii ce înseamnă din raiuri căderea.

Fragmente din tine nu le mai cauţi

Prin locuri străine, în munţii înalţi;

Tu eşti chiar aici, întreg, împlinit,

Iar paradisul l-ai regăsit.