Catedrala din Chartres – labirintul şi roza cu şase petale în centru
Lumina blândă-n zori de zi
Ne-aduce fericire,
Un ultim dar ce-l vom primi
Şi-o ultimă privire;
De mâine, noi nu vom mai fi
Decât în amintire.
Suntem cathari şi-am fost trimişi
La moarte azi pe rug,
Numiţi eretici şi proscrişi
De un tiran prea crud
Şi-am preferat să fim ucişi,
Căci cei ce cred, nu fug.
În sufletele noastre-avem
Credinţă în iubire,
Să ducem mai departe vrem
Această moştenire,
Dar unii cred că-i un blestem
Şi cere ispăşire.
Ei s-au simţit ameninţaţi
De calea ce-o urmăm,
Ştiind că suntem ascultaţi
Când singuri ne rugăm,
Căci fiind în suflete curaţi,
Pe Domnu-l bucurăm.
N-avem nevoie-aici de ei
Să cumpere iertarea;
Cum ai putea cuiva să-i iei
În ceruri apărarea,
Când doar averi şi banii grei
Îţi satură-aşteptarea?
Am fost cu toţii condamnaţi
De oameni care-n piept
Nu au iubire pentru fraţi,
Nici milă sau respect;
Pe mâini de sânge sunt pătaţi,
Crezând că-i drumul drept.
Iar noi, cei care am trăit
Prin legile iubirii,
Doar ură-n suflet le-am trezit,
Iar flacăra-nvrăjbirii
Atât de mult i-a stăpânit,
Că ne-au sortit pieirii.
De când pe lume noi ne ştim,
Prin viaţă am trecut
Fiind învăţaţi să îi iubim
Pe cei ce n-au ştiut
Că darul nostru ce-l primim
E binele făcut.
Nu am aflat nici până-acum
De fapt ce am greşit,
Iar ei un singur lucru spun,
Că am păcătuit,
Dar n-au un adevăr mai bun
Cu noi de-mpărtăşit.
În numele credinţei lor,
Ei au scăldat în sânge,
Lipsiţi de milă, un popor
Ce rănile îşi plânge,
Dar n-au ştiut că nu-i uşor
Un spirit a înfrânge.
Orbiţi de ură şi venin,
Spre rug ei ne îndreaptă,
Dar nu ne temem să murim,
Ştiind că ne aşteaptă
Doar bucurii şi cer senin
Mai sus de-această treaptă.
Se-nalţă flăcările-n zbor,
Dar noi păstrăm tăcerea,
Căci toate vin, trăiesc şi mor
Şi astfel şi durerea,
Iar blândul nostru Creator
Ne va-ntări puterea.
Am fi putut să ne salvăm,
De viaţă s-avem parte,
Dar am decis să ne păstrăm
Credinţa mai departe,
Iar ei, văzând că nu cedăm,
Ne-au condamnat la moarte.
Şi nici măcar n-au înţeles
Scripturile lor sfinte
Şi nici iubire n-au cules
Din multe-nvăţăminte,
Dar noi, prin moarte am ales
Să mergem înainte.
Credinţa noi ne-o apărăm
Şi n-o lăsăm să piară;
Începem toţi să ne rugăm,
Încet, ultima oară,
Din iadul ce îl îndurăm
Şi care ne-nconjoară.
Cu sufletul închipuind,
Şi fără gând de jale,
O roză într-un labirint,
Vedem şase petale,
Ce fiecare, strălucind,
Arată câte-o cale.
Continuare: Roza cu şase petale (II)
