Alergam

Îmi amintesc că alergam

Printr-o pădure deasă,

Dar nu ştiu unde mă duceam,

Spre ce sau cine mă-ndreptam,

Fugeam, poate spre casă.

Nu ştiu decât că mă temeam

Că va fi prea târziu,

Dar înapoi nu mă uitam,

Şi doar s-ajung eu mă gândeam,

S-ajung, atâta ştiu.

Mi-aduc aminte că strângeam

În suflet disperare,

Şi parcă forţă nu aveam,

Şi doar sfârşeala o simţeam

Luptând să mă doboare.

Pe lângă mine, eu vedeam

Copaci cu trunchiuri groase,

Şi printre ei mă strecuram,

De crengi răzleţe mă loveam,

Ca săbiile scoase.

Fără oprire alergam,

Şi-n sus, cu gândul trist,

Spre cer privirea mi-o-ndreptam,

Şi cu ardoare mă rugam,

Să nu mor, să rezist.

Şi parcă locul ce-l căutam

Mereu se-ndepărta,

Dar să renunţ eu nu puteam,

Căci un pericol ce-l ştiam

Venea, se-apropia.

Din când în când mă-mpiedicam

De pietre, rădăcini,

Şi tot mai greu mă ridicam,

S-alerg din nou mă chinuiam,

Cu ochi de lacrimi plini.

Fără speranţă, mă grăbeam

Spre destinaţia mea;

Ultimul lucru ce-l făceam,

Să fiu acolo, îmi doream,

Dar sângele-mi curgea.

De neputinţă iar plângeam,

Văzând în urmă sânge,

De lacrimi drumul nu-l vedeam,

Şi în sfârşit înţelegeam:

Eu nu voi mai ajunge.

Printre copaci mă rătăceam,

Doar ei mă vor veghea;

Acum eu nu mai alergam,

Ştiam că mor, alunecam

Spre noaptea ce venea.