Rugăciune către Sf. Anton

Dacă simţi că nu mai poţi

Şi la capăt n-o mai scoţi,

Să nu te descurajezi,

Trebuie să-nveţi să crezi.

Când în viaţă-i cel mai greu,

Nu va fi aşa mereu,

Cerul se va-nsenina,

Dacă ceri, ţi se va da.

Niciodată să nu spui

Că-ai rămas al nimănui,

Ci să te îndrepţi cu dor

Către Sfântul tuturor.

Ne-ncetat să fii convins

Că din cerul necuprins,

Strălucind precum o rază,

Sf. Anton mereu veghează.

Mila sa ne-o dă în dar,

Ne ajută cu-al său har,

Când ne-ncearcă neputinţa

Să-l rugăm cu toată fiinţa!

Chiar atunci când am greşit,

Ruga nu ne-a ocolit,

Sfântul cel îndurător

Şi a toate iertător.

Niciodată n-a uitat

Pe cel ce i s-a-nchinat,

Cine-n faţa lui a plâns

A primit napoi răspuns.

El ne-ndeamnă să-ncercăm

Când putem, să ne rugăm,

Căci nu-i nimeni mai presus

Dacât Maica şi Iisus.

Sf. Anton ne ocroteşte,

De noi se milostiveşte,

El ne-nvaţă să iubim

Şi mai buni mereu să fim.

Sf. Anton nu oboseşte

Să ne-ndrume părinteşte,

Să ne-ajute în nevoi,

Să-i îmbrace pe cei goi.

El ne-alungă întristarea,

Ne oferă alinarea,

Şi ne şterge la necaz

Lacrima de pe obraz.

Trebuie să-i mulţumim

Pentru darul ce-l primim,

Căci el este ajutor

Tuturor săracilor.

Sfinte-Antoane, te rugăm

Să ne-ajuţi cînd disperăm,

Greutăţi să nu ne-nvingă,

Nici un rău să nu ne-atingă!

Şi când ştii că ne dorim

Câte-un vis să împlinim,

Tu ne-ajută a obţine

Pentru noi ce e mai bine!

Urcând muntele

Prin umbre de spaţiu şi neguri de timp,

Urcăm fiecare al vieţii Olimp;

Şi cât vezi cu ochii, în viitor,

Sunt alţii asemeni, cu muntele lor.

Sunt unii ce urcă aproape în fugă,

Cărarea sub ei încercând s-o distrugă,

Iar cei care urcă puţin mai încet,

Se uită în urmă, cuprinşi de regret.

Urcuşul acesta e-un drum solitar,

Şi nu sunt mai multe cu-acelaşi tipar;

Îţi ţin companie colegi de voiaj,

Dar singur iei cârma când faci un viraj.

Mergând pe străduţe, când drumul e drept,

Ai crede că totuşi iei muntele-n piept?

El pleacă din tine, din inima ta,

Chiar fără să ştii, începi a-l urca.

Prăpăstii te sperie, popasuri te-mbie;

Ai vrea, mai degrabă, un ghid care-l ştie;

Dar ghizi nu mai sunt pe cărarea de munte,

Găseşti însă-n iarbă indicii mărunte.

O piatră uitată de alt trecător,

Te-nvaţă să-ţi iei şi tu al tău zbor;

Găseşti crengi uscate şi crengi înflorite,

Iar stropul de rouă spre cer te trimite.

Secretul e-acesta: să-nveţi să priveşti,

Căci tot ce e-n cale te-ajută să creşti.

Nu-ţi duce privirea, când urci, doar în jos,

Pierzând, din excursie, ce e mai frumos!

Când vârful de munte l-atingi, în sfârşit,

Să ai amintirea unui drum fericit!

Pe culme eşti singur de vrei să fii primul,

Iar tot ce-ţi rămâne e teama şi chinul.

Urcuşul e gata şi nu-l vei relua,

Va fi prea târziu să mai poţi visa;

Gândeşte-te-acum, cât încă mai mergi,

De vrei amintirea s-o ai sau s-o ştergi!

Împrăştie ceaţa şi uită-te bine:

Priveşte în jur, ia totul cu tine!

Sunt daruri pe drum, şi ele aşteaptă

Să-ţi dea ajutor când urci câte-o treaptă!