Eşti singur şi te simţi pierdut,
O umbră cenuşie;
Te crezi mărunt şi neştiut,
Dar Universul ştie.
Dorinţe vin, val după val,
În suflet ţi se-aştern;
Le împlineşti, şi la final,
Acelaşi gol etern.
Dar şi mai multe au rămas
Dorinţe-nemplinite;
Trăieşti, cu fiecare ceas,
Regrete nesfârşite.
Te îndoieşti de tot ce-ai vrut
Vreodată să încerci,
Convins că nu ai fi putut
Şi tu prin foc să mergi.
Şi nici nu ştii cum ai trecut
Prin viaţa ta pustie,
Ca un străin necunoscut,
Dar Universul ştie.
O picătură crezi că eşti
În marea de destine,
De darul tău te îndoieşti,
Dar nimeni nu-i ca tine!
În gândul tău, împachetat
În foi de veşnicie,
E visul care ţi-a fost dat,
Iar Universul ştie.
Şi într-o zi la el ajungi,
Sătul de întrebări,
Răpus de anii grei şi lungi,
De lacrimi şi căutări.
Când în adâncul tău priveşti,
Recunoscându-ţi visul,
Începi îndată să-i citeşti
Şi litera, şi scrisul.
Şi doar acum eşti hotărât
S-ajungi la izbăvire,
Să pleci din visul tău urât,
Spre cel de împlinire.
Îl înţelegi, îl crezi şi vezi
Cu gândul ce-o să fie,
Şi te decizi să îl urmezi,
Iar Universul ştie.
El ştie că ai acceptat
Îmbrăţişarea sa;
Atâta timp a aşteptat
Să vrei ce-ţi poate da.
Şi nu-i nevoie să muţi munţi,
Să sapi vreo fântână,
Doar Universul să-l asculţi,
Când el te ia de mână.
Iar bogăţia ce-o primeşti,
Ţi-a fost promisă ţie;
Cum ai putea să n-o găseşti,
Când Universul ştie?
