Credeam că am o viață,
Dar m-am pierdut în ceață;
Nu pot să urc un munte
Cu aripile frânte!
Cum să găsesc putere
În gânduri efemere?
Cum să găsesc voință
În gol și neputință?
Cum să fiu curajoasă
Când frica mă apasă?
Și cum să mă ridic
La viață din nimic?
Mă pierd, mă rătăcesc,
Busola n-o găsesc;
În loc să-naintez,
Mai mult mă-ndepărtez.
Încerc să-mi amintesc
De ceea ce iubesc,
Dar totu-i ireal,
Sunt luată iar de val.
Nu pot să mă opresc
În minte să trăiesc,
Nu pot s-abandonez
Coșmarul ce-l creez!
Nu văd nicio scăpare,
Sunt prinsă în vâltoare;
Simt cum mă devorează,
N-am îngeri stând de pază!
Mă-nec printre suspine,
Credința doarme-n mine;
Nu pot să o trezesc
Și harul să-l primesc!
O nouă dimineață
Cu inima de gheață;
O zi de suferință,
Departe de-a mea ființă.
Pe talerul balanței
Nu-i flacăra speranței,
Ci doar o greutate
Și nu mai pot răzbate.
Aș vrea să mă dezbrac
De frică, s-o atac
Cu-ncredere deplină
În dragostea divină!
Aș vrea să nu mai simt
Senzații ce mă mint,
Să înțeleg că trupul
Nu-i totul, e doar lutul!
Aș vrea să înțeleg
Că eu sunt un întreg
Cu suflet, trup și minte,
Că pot să merg nainte!
Voința cea divină
E-aici să mă susțină,
Dar mâna mea n-ajunge
S-o poată-acum atinge!
Tot ce credeam că sunt
Se năruie în vânt;
De mine lepădată,
Mă voi mai naște-o dată!
Azi am plătit tributul
Și pot să uit trecutul,
Să fac din disperare
Curaj și acceptare!
Acum sunt jos, dar știu:
Atât cât omu-i viu,
Nu poate fi pierdut
Și nu se dă bătut!
Vizitează şi blogul Carti de Lumina: http://cartidelumina.wordpress.com/
