Am uitat

Când în lume m-am născut,

Eu lumina mi-am pierdut;

Când în trup m-am îmbrăcat,

Eu menirea mi-am uitat.

Sunt pierdut, mă simt stingher,

Prea departe de-al meu cer;

Întunericul mă-apasă,

Am uitat drumul spre casă.

Nu mai ştiu de ce-am plecat

Într-un loc îndepărtat,

Plin de ură şi minciună,

Şi nu-i nimeni să îmi spună.

Ieri eram în paradis,

Astăzi m-am trezit din vis;

Sunt un om la fel ca toţi,

Rob al nemiloasei sorţi.

Când un corp eu am primit,

Sclavul lui am devenit

Şi îi dau orice îmi cere,

Alergând după plăcere.

Învelişul de pământ

Se va spulbera curând!

Dincolo de trup şi nume,

Mie ce îmi mai rămâne?

Am venit să înţeleg

Că un om nu e întreg

Când dorinţa îl orbeşte,

Iar de suflet nu-ngrijeşte.

Minte, suflet, corp şi gând,

Toate ale mele sunt;

Iar atunci când uit vreuna,

Se dezlănţuie furtuna!

Sufletul, comoara mea,

Nu îl pot abandona,

Căci uitarea îl răneşte

Şi, încet, se ofileşte.

El mă strigă zi de zi,

Spre a îmi reaminti

Să nu-ncerc să preţuiesc

Doar ce-i trecător, lumesc.

Cine sunt, poate nu ştiu,

Însă nu e prea târziu

Să văd lumea ca un tot,

Să ajut aşa cum pot.

Dincolo de trupul meu

Este tot un Dumnezeu,

Ce se chinuie şi plânge

Când durerea îl înfrânge.

Fiecare e o stea,

Dar cu toţii vom uita!

Dacă ne vom sprijini,

Ne putem reaminti!

Facem parte dintr-un joc,

Dar nu unul de noroc;

Suntem suflete surori,

Toţi suntem câştigători!

Vizitează şi blogul Carti de Lumina: http://cartidelumina.wordpress.com/