Copile drag!

Ai rătăcit, copil pribeag,

Prin viaţa aspră şi fierbinte,

Dar eu te-am aşteptat cu drag,

Cum poate numai un părinte.

Secretele ce le-ai ştiut,

Sub munţi de praf au fost uitate,

Dar îmi doream să te ajut

Să le descoperi iar pe toate.

Erai copilul meu iubit

Şi-am plâns când te-ai înstrăinat;

Credeai că-i drumul potrivit

Şi visul nu ţi l-am furat.

Ai alergat, prea fericit

Să-ntâmpini noi descoperiri;

În graba ta, nu te-ai gândit

Că toate sunt doar amăgiri.

Plângeai când te simţeai pierdut,

Dar te-am lăsat să înţelegi

Că cele ce s-au desfăcut,

Vor fi-ntr-o zi, din nou, întregi.

Spuneai că sunt un tată rău,

Ce-n lume te-a abandonat,

Dar ai uitat că doar al tău

E pasul ce te-a-ndepărtat.

Ţi-am fost aproape zi de zi,

Dar ochii tăi nu mă vedeau;

Voiau spre soare a privi,

Dar, de durere, nu puteau.

Te-ai bucurat pentru comori

Ce traiul ţi-au împodobit;

Te-au prins în jocul de culori,

Dar ai rămas neîmplinit.

Simţeai că vrei şi altceva,

Ce nu puteai să dobândeşti

Şi, învăţând a renunţa,

Ai început să dăruieşti.

Te-ai aplecat spre cei de jos,

Să-mpărtăşeşti cu ei iubire;

Fiind la alţii de folos,

Ai revenit din rătăcire.

Ţi-ai amintit că ai un tată

Ce te aşteaptă, răbdător;

În inima-ţi înlăcrimată,

Ai fost cuprins atunci de dor.

Iar El te-a-ntâmpinat în prag,

Cu dragoste te-a-mbrăţişat:

„Ai revenit, copile drag,

Dar nici nu ştii că n-ai plecat!”