Din somn, atunci când te trezeşti,
În somn iar te scufunzi;
Când te întreb: „Cum crezi că eşti?”
“Sunt treaz!”, tu îmi răspunzi.
“Mă scald în lumea de culori
Atât de-mbietoare,
Căci m-am trezit din somn în zori.
Sunt treaz! Cum altfel oare?”
Dar te înşeli, tu dormi profund,
Iar falsa ta trezire
Îţi poartă paşii, gând cu gând,
Adânc în amăgire.
Pierdut în visul tău trăieşti,
Mirajul te absoarbe;
Când cânţi, vorbeşti, dansezi, iubeşti,
Privirile-ţi sunt oarbe.
De vis nu poţi să te desprinzi
Şi nu ştii că visezi;
Te uiţi în sute de oglinzi
În care nu te vezi.
Şi poate crezi că e normal
Ce ţi se-ntâmplă ţie,
Trăind un vis frumos, banal,
Cuprins ca de-o beţie.
Iar simţurilor te predai
Cu tot ce-ţi aparţine;
Şi doar pe tine te mai ai,
Dar ai uitat de tine.
Tu, cel ce eşti adevărat,
Exişti doar în tăcere
Şi ştii că tot ce ai visat
Se naşte, apoi piere.
Însă nu poi să strigi, s-arăţi
Un semn de-avertizare;
Aştepţi să vezi că nu mai poţi
Trăi doar în visare.
Când patimile te ucid,
Iar frica te-nrobeşte,
Începi să vrei să fii lucid,
Dar gândul te-ngrozeşte.
Ce ai putea descoperi
Că visul îţi ascunde?
Te temi că te-ar înnebuni
Tăcerile profunde?
Şi oare ce s-ar întâmpla
În interiorul tău
Dac-ai putea doar exista,
Şi-n bine, şi în rău?
Nu ai mai plânge, n-ai mai fi
Lovit de disperare,
Nu te-ar mai strânge, zi de zi,
Pereţii de-nchisoare!
Şi n-ai mai căuta aprins
Un leac să-ţi vindeci rana,
Căci ea şi singură s-a stins
De n-o hrăneşti cu teama!
Alungă-ţi frica, n-o lăsa
Să te hipnotizeze,
Revendică-ţi puterea ta,
Ce vrea să te salveze!
Şi aminteşte-ţi că nu tot
Ce vezi e-adevărat,
Căci exteriorul numai tu,
Din tine l-ai creat!
Nu te lăsa pe veci vrăjit
De vise şi poveşti
Şi aminteşte-ţi că-ai venit
Aici să te trezeşti!
