Se strâng picături de linişte-adâncă
Pe fruntea ta rece şi tremurândă
Şi cad implacabil, apăsător,
Dar inima-i surdă la plânsetul lor.
Nu vezi înţeles şi nu vezi lumină
Când totu-i în jur irosire deplină,
Dar ştii că un sens se ascunde, tăcut;
De nu-l cauţi, rămâne necunoscut.
Te simţi prizonier, eşti orb, eşti legat,
Nu ştii ce e fals, ce-i adevărat;
Dar însăşi căutarea te-aduce la mal
Când vrei să descoperi ce e real.
Lumina pătrunde, acum fără umbră,
Pe o cărare ce încă e strâmtă,
Iar viaţa trimite chemări nerostite
Care se luptă să fie simţite.
Din praful ce-adoarme, căzând pe pământ,
Rămas din cenuşa propriului gând,
Se naşte şi creşte la tine-n fiinţă,
Tulburătoare, o nouă dorinţă.
Simţi raze de aur, culorile vii
Te-mbracă în zâmbet şi nu-l poţi opri,
Căci inima-ţi cântă, se-mbată, se-aprinde,
De jocul iluziei când se desprinde.
Şi nu mai asculţi baladele triste
Ce te însoţeau şi ziua, şi-n vise,
Nu-i mai dăruieşti iar minţii puterea,
Căci ştii ce înseamnă din raiuri căderea.
Fragmente din tine nu le mai cauţi
Prin locuri străine, în munţii înalţi;
Tu eşti chiar aici, întreg, împlinit,
Iar paradisul l-ai regăsit.
