De ani şi ani,
Ea ne veghează;
Când noi dormim,
Rămâne trează.
Noi nu simţim,
Dar ea trăieşte
La fel ca noi,
Şi ne iubeşte!
Când suferim,
Ea se-ntristează;
Când noi vibrăm,
Şi ea vibrează.
Când noi vorbim,
Ea ne ascultă,
De-i gând frumos,
Sau de-i insultă.
Când o-ntrebăm,
Ea ne răspunde,
Şi-ncet în suflet
Ne pătrunde.
Când o lovim,
Simte durerea,
Dar tot ce strigă
E tăcerea.
O chinuim,
Dar ea nu plânge;
Pe toţi în braţe
Ea ne strânge.
Iar când uităm
Că ea există,
Ea nu ne ceartă,
E doar tristă.
Nu ne vorbeşte
În cuvinte;
Prin flori, de ea
Ne-aduce-aminte.
Prin vânt,
Cutremur şi furtună,
Ne cere doar
O vorbă bună.
Prin fructele
Ce le culegem,
Ne-ndeamnă
Să o înţelegem.
Din trupul ei,
Ea ne hrăneşte;
De n-ar fi ea,
Nimic n-ar creşte.
Ea ştie doar
Să dăruiască;
Dar ştie omul
Să primească?