Ignoranţa nu are început dar are un sfârşit. Pentru cunoaştere există un început dar niciodată un sfârşit.
(citat din înţelepciunea orientală)


Să-nveţi s-alungi din suflet ura
Ca să fii veşnic ca natura!
Ce ştie ea şi noi nu ştim?
Ştie-a trăi. Noi, să murim.

miercuri, 27 martie 2013

Ce alegem?

 
Cine suntem, unde mergem?
Ce-am sădit şi ce culegem,
Mărăcini sau trandafiri?
Uragane sau iubiri?

Avem tot, dar ce suntem?
Oameni trişti care se tem,
Flori ce nu îşi dau parfumul,
Flăcări ce-au lăsat doar scrumul!

Oare unde s-au pierdut
Toţi cei care s-au născut?
În mormintele pustii,
Unde nu mai pot iubi!

Oare câţi au rătăcit,
Urmând drumul ocolit,
Fără-a se-ntreba vreodată
De ce viaţa le-a fost dată?

Oare câţi au căutat
Sensul ei adevărat,
Luându-şi gândul şi privirea
De la toată amăgirea?

Oare câţi au înţeles
Că durerea are-un sens,
Că nimic nu-i întâmplare,
Că esenţa lor nu moare?

Cei care s-au întrebat,
Oare totuşi au aflat
Ce amară-i condamnarea
Şi ce dulce e iertarea?

Când necazul i-a strivit,
Oare câţi au reuşit
Să-i găsească un temei
Printre umbrele din ei?

Dintre cei care susţin
Ne-mplinirea că-i destin,
Câţi vor asculta chemarea,
Căutându-şi vindecarea?

Oare câţi îşi vor ascunde
Suferinţele profunde,
Înecându-se-n uitare
Printre lucruri trecătoare?

Câţi sunt cei ce şi-au găsit
Adăpostul liniştit
În adâncurile firii
Şi în legile iubirii?

Câţi vor continua să fugă,
Suspinând că viaţa-i crudă
Şi sperând la nemurire
Printr-o falsă izbăvire?

Plecăm, dar vom reveni
Până când ne vom dori
Să alegem libertatea,
Dobândind eternitatea.

luni, 11 martie 2013

Blestemul cioburilor

Foto: adevaruldespredaci.ro

Călcând pe brazde răscolite,
Strivim sub paşi oale ciobite;
Indiferenţi la plânsul lor,
Noi ne-ndreptăm spre viitor!

Se-aşterne praful strat cu strat
Şi tot ce-a fost e-acum uitat;
Se-aşterne praful şi uitarea,
Dar mult mai tristă-i nepăsarea!

Călcăm pe tot ce-a existat
Şi sfărâmăm ce s-a păstrat,
Cu disperare nimicim
Comoara ce o moştenim.

Dar cioburile vor striga,
Durerea îşi vor răzbuna,
Iar cei ce nu le-aud, grăbiţi,
De-acest blestem vor fi loviţi!

Din tot ce astăzi se ridică,
Fără temei şi fără frică,
Nimic întreg nu va mai fi
Şi toate se vor prăbuşi!

Ce e acum frumos şi viu
Va fi de mâine doar pustiu,
Iar lumea noastră ideală
Va fi-n curând o lume goală!

Maşina timpului se-ndreaptă
Spre-o nouă zi ce ne aşteaptă;
Va ninge praf peste noi toţi
Şi vom cădea, zdrobiţi, sub roţi!

De cioburi suntem blestemaţi
fim şi noi, la fel, uitaţi!
E mai uşor le-aruncăm
Decât ce spun, ascultăm!

De-am încerca le-auzim
Am fi bogaţi, dar noi nu ştim,
Iar ele plâng adânc strivite,
Cu tainele ne-mpărtăşite!